Eleonora de Arborea

Dae Wikipedia, s'entziclopedia lìbera.
Bae a: navigadura, chirca

Ozieri-Stemma.png
Articulu in logudoresu
Ozieri-Stemma.png

Elianora de Arborea
(A. Caboni, 1881, Casteddu)

Elianora Cappai de Bas (Molins de Rei, Cadalunnia, 1340Aristanis, 1404) , segunda fìgia de su gìuighe Mariane su de bator, Reina de Arborea.


Biografia[acontza | edit source]

De sa pitzinnia sua ischimus pagu e nudda. Sa midade de su sèculu XIV est tempus de gherras e pestilèntzias. Sa peste niedda est arribada in Europa in su 1348 e dae tando non b'at rennu o provìntzia chi non la connoscat. In cuddos annos matessi, su giuigadu de Arborea, segada s’alleàntzia cun sos aragonesos de su rennu de Sardigna, chircat non solu de s'abarrare indipendente, ma peri de conchistare totu s’ìsula, ca su domìniu aragonesu, in sas zonas ue giai lu connoschent, est malu a aguantare pro sos sardos.

Elianora creschet in sa corte aristanesa e, a una edade chi non est prus gai birde, finit cojuada cun Brancaleone Doria, su sennore de sos Doria sardos. Paris cun issu si nch’andat a bìvere in Genova e inie diat abbarrare pro semper, si frade suo Ugone su de tres, gìuighe in Aristanis a pustis de babbu issoro Mariane, no esseret bocchidu in d-una reberdia populare, in su 1383. Custu podet esser fatu, ca in sos giuigados sardos su pòpulu at semper àppidu su deretu de bocchire su re traitore.

A sa morte de frade suo, Elianora devet ghirare in Sardigna, ca su gìuighe nou, numenadu dae su parlamentu de sa Corona de Logu, est fìgiu suo Federicu. Sende issu minore, però, su rennu devet esser poderadu dae calicun’àteru. Sa Corona de Logu issèperat issa matessi, pro custu incàricu.

Duncas Elianora non est reina, ma rezidòra de su rennu a contu de fìgiu suo. Brancaleone Doria, su maridu, tando cheret astringhere sa paghe cun sos Aragonesos e custa idea non bi dispiaget a Eleonora puru. Pro more de custu intendimentu, imbiat Brancaleone matessi a sa corte aragonesa,in Ispanna.

Sos aragonesos, cuntentos de custu regalu, cun una trampa, ghettant Brancaleone in presone e pedint a Eleonora de acabare totus sas operatziones militares contras a issos e de torrare totus sas terras leadas finas a cuddu mamentu, chi fiant belle tottu s'ìsula. Eleonora finit chi a mala gana devet narrer eja a custa pretesa, ma decrarat chi lu podet fagher solu cun sa cunfirma de totus sos sùdditos suos. Dae custu patu naschit sa paghe de su 1388. Su documentu chi la cuntenet mustrat sas firmas de sos rappresentantes de cada bidda de Sardinna: est unu documentu unicu e pretziosu meda.

Giuicados sardos.

Mancari sa bona voluntade de Elianora, sos aragonesos, chi ant suspetu de su chi podet capitare, lassant andare Brancaleone petzi tres annos prus a tardu, in su 1391. Ma Brancaleone non est galu ghiradu a domo sua, chi sas curadorias torradas a sos aragonesos pagu tempus innantis, los catzant a fora deretu e si nche ponent torra suta sas panderas de Arborea.

Sas atziones militares, a custu puntu, sighint cun sa ghia de Brancaleone matessi. Issu, iscaddadu dae su tratamentu appidu, at lassadu a una banda su disìgiu de paghe e amistade cun sos aragonesos e como est su pejus inimicu issoro. Mentras Brancaleone ponet s'assediu a sas tzitades de Casteddu e de Alighera, sas unica tentas dae sos inimicos, Eleonora bogat a campu torra sas leges de su giuigadu, giai fatas iscriere dae babbu suo Mariane carchi annu innantis. Su rennu est prus mannu, duncas b’at bisòngiu de acontzare sas leges pro las fagher cuncordare cun sa situatzione noa.

Sas leges de su giuigadu sunt remunidas in sa Carta de Logu, ca su Logu est s’istadu e totu. Sa Carta de Logu arbarichesa est una regolta giurìdica de importu mannu. Abarrat sa lege ufitziale de sas biddas sardas finas a su 1827, cando su re de Sardigna Càralu Felitze de Savoja bogat a campu su còditze tzivile nou. De sa Carta de Logu si nde faeddat galu in totus sos testos de istòria de su deretu. Non s’ischit pro cantu tempus Elianora tèngiat su potere. Fìgiu suo Federicu, chi fiat su gìuighe numenadu da sa Corona de Logu, devet esser mortu chito, ca non at mai leadu sa ghia de s’istadu. Unu segundu fìgiu, Mariane, fortzis est istadu numenadu gìuighe pagu tempus a pustis, ma a custu puntu, in sos annos a inghìriu de su 1405, Eleonora est giai morta. Fortzis de peste niedda. De sa bida sua no ischimus àteru.

Sa figura sua est diventada unu sìmbolu in su sèculu XIX, cando fiant fortes sas ideas romànticas e medas pòpulos – ma non su sardu – chircaiant de otenner sa libertade e s’indipendèntzia dae sos istranzos. Fiat pintada che a una eroina de sa libertade, ghia de su pòpulu suo contras a sos invasores e su mitu suo galu a die de oe sighit a pràghere a medas sardos.